Dacă o întâlnești pe Cristina Golea, cu siguranță îți vei mai dori să o revezi. Emană un ″quelque chose″ care te face să te întrebi de unde își culege liniștea și dacă nu cumva ar putea să îți împărtășească și ție secretul ei.

Cristina Golea este de 11 ani asistentă medicală la HOSPICE și a împlinit de curând 60 de ani. Viața ei a fost o tornadă, deși bunătatea chipului său nu trădează nimic din furtunile prin care a trecut. S-a căsătorit tânără, cu bărbatul pe care îl numește ″dragostea vieții″ ei, iar până la 26 de ani le-a născut pe cele trei fete ale sale: Maria, Anca și Irina. Și-a trăit tinerețea în Satu-Mare, unde a lucrat ca asistentă medicală pe obstetrică-ginecologie. Este perioada în care Cristina a deslușit miracolul vieții, dar este și perioada în care ea a fost nevoită să privească și să îndure violență în propria casă, asupra ei și a fetelor sale. Abia după 23 de ani de căsnicie, Cristina Golea a decis să plece din Satu-Mare, însoțită de fetele ei, și să o ia de la capăt în Brașov, orașul în care se născuse. S-a angajat la Spitalul de Pediatrie și a fost repartizată în secția de Terapie Intensivă. ″Acolo am învățat enorm, am citit mult, am aflat din mers, direct din salon, de la capul bolnavului. Am văzut miracole, am văzut și moartea, așa, seacă, insipidă, fără explicație. Procedura era ca un copil care murea să rămână încă două ore în secția de ATI, după care era dus la morga spitalului. Îi spălam acolo și le lipeam pe piept un leucoplast cu datele personale. M-a bântuit leucoplastul ală, când îl lipeam de pielea lor, parcă mi-l lipeam mie pe suflet″, mărturisește Cristina Golea.

Din Spitalul de Pediatrie a ajuns în Israel. Timp de trei ani, a trăit și a muncit printre gloanțe. Cu teama că piere, așa cum piereau acolo, zilnic, familii întregi, în suflul exploziilor. A lucrat ca pe front și a făcut medicină de urgență în condiții greu de imaginat. ″Românii erau foarte apreciați, pentru că făceau tot, de la un capăt la celălalt, nu așteptau medicul, știau ce au de făcut. Aș fi putut să lucrez nu 3 ani, ci 6-7 ani, puteam să rămân acolo, dacă asta aș fi vrut″, își amintește Cristina.

La întoarcerea din Israel, Cristina Golea s-a angajat la HOSPICE. ″Din acel moment, s-a schimbat totul pentru mine. HOSPICE m-a făcut să privesc altfel viața. Copiii-pacienți au căpătat nume. În urgență, erau ‹patul 6, patul 8›. Sună urât, dar nu era timp de altceva. Din vâltoarea aceea, la HOSPICE totul părea că se petrece în alt ritm, pentru că aici fiecare moment de viață avea încărcătura și valoarea lui.

Andrei, Marthon și alți copii de la HOSPICE sunt cei care mi-au servit cele mai puternice lecții. Pe ei i-am ținut de mână, în plimbări, când aveau 4-5 ani. Pe atunci, boala nu avansase atât de mult, încă mergeau, alergau, aveau o copilărie normală. În timp, distrofia musculară a avansat. Este o boală care cuprinde și nimicește tot. Cum să convingi un copil care ieri alerga, că de astăzi depinde doar de scaunul cu rotile? Furia lui Andrei se dezlănțuia atunci când voiai să îl ajuți. Îți spunea apăsat: ‹Mă ridic singur!› Acum are coloana în formă de S, și, cu toate acestea, l-ați văzut cât de drept stă în scaunul cu rotile? Băiatul ală reușește să stea așa doar prin puterea voinței lui ″, spune Cristina Golea.

Dedicată trup și suflet copiilor pe care i-a cunoscut la HOSPICE, în urmă cu doi ani, Cristinei i-a fost dat să trăiască ea însăși agonia părintelui care află că propriul copil este amenințat de o boală cumplită. Mezina ei, Irina, a fost diagnosticată cu tumoră cerebrală. ″Ce simți când auzi diagnosticul? Te prăbușești. Lumea, tot ce e în jurul tău, se golește de sens. Am trecut prin fiecare etapă notată în literatura de specialitate: refuzul, furia, acceptarea…Irina a intrat în operație fără să citească ce a semnat. Cuvintele scrise pe bucata aia de hârtie ți se infig precum pumnalele în inimă: ‹risc de paralizie›, ‹risc de afectare a centrului vorbirii›, ‹risc de incapacitare locomotorie›…Știam că intră întreagă și că poate să iasă o legumă…fata mea cea mică″, își amintește Cristina. Irina a trecut cu bine peste operație, iar acum urmează tratamente menite să țină departe de ea o recidivă. Irina s-a căsătorit și este fericită. Iar mama ei vorbește despre ea ca despre cea mai mare comoară din lume.

Cristina Golea iese în curând la pensie. Iar HOSPICE va rămâne fără unul dintre oamenii al căror zâmbet este molipsitor. Cristina spune că nu știe ce va face la anul pe vremea asta. ″Viața m-a învățat să nu îmi fac planuri. Mă concentrez pe azi, pe aici și acum. Dacă citești cu atenție ‹Tatăl nostru›, scrie așa: ‹Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă ASTĂZI›. E ASTĂZI, nu mâine, nu peste un an″, spune zâmbind Cristina Golea.

Text: Cristina Nica; Foto: Andrei Pungovschi