Nimic nu este întâmplător
Când Cristina a pășit pentru prima dată în HOSPICE Casa Speranței în cadrul unui tur organizat în scopul recrutării, a simțit că locul acela ar putea fi prea greu pentru ea. „M-am speriat. Am crezut că nu voi face față emoțional, că mă va afecta prea tare să văd și să simt suferința atât de aproape. Dar mi s-a spus că exact astfel de oameni sunt căutați aici. Că fără empatie și emoție, nimic nu s-ar putea realiza într-un astfel de domeniu.” A fost un moment de revelație. „Mi-am ascultat inima. Am știut, chiar dacă atunci nu înțelegeam de ce, că trebuie să rămân. Acum știu: nimic nu este întâmplător.”
Speranța care te ține pe linia de plutire
Sunt momente în care lucrurile par copleșitoare, în care presiunea este mare și munca devine o provocare. ,,Speranța, credința în Dumnezeu și colega mea extraordinară de echipă m-au ținut pe linia de plutire în perioada de obținere a acreditării ANMCS. Știam că tot ceea ce facem se reflectă direct asupra pacienților noștri. Am trăit fiecare etapă cu gândul că munca noastră trebuie să le aducă mai multă siguranță, mai multă alinare. Nu eram singură – am avut alături oameni care mi-au oferit sprijin și încredere.”
Ce descoperi despre tine, când alegi să rămâi
Când alegi să rămâi într-un loc ca HOSPICE, nu doar că ajuți, dar te și transformi. „Aici m-am redescoperit. Am găsit în mine putere, tărie, răbdare, anduranță pe care nu știam că le am.”
Dar dincolo de asta, a învățat ceva și mai profund. „Am înțeles că suferința poate naște speranță. Că, uneori, acolo unde te aștepți să găsești doar durere, descoperi recunoștință și bucurie. Am văzut oameni care, în mijlocul celor mai grele încercări, încă găsesc puterea să zâmbească, să spună ‘mulțumesc’, să ofere iubire. Și asta te schimbă. Îți arată ce contează cu adevărat.”
Mai mult decât îngrijire – un act de iubire
Îngrijirea paliativă nu este doar despre sfârșituri. Întrebată ce își dorește ca oamenii să înțeleagă despre paliație, dincolo de ceea ce se vede din exterior:„ Aș vrea ca lumea să știe că paliația nu este doar îngrijire terminală. Este un sprijin care trebuie să înceapă din momentul diagnosticării, pentru ca tratamentul oncologic să aibă o evoluție mai bună.” Și mai este ceva. „Când ne gândim la îngrijirea paliativă, să nu vedem doar suferința și moartea. Să vedem și iubirea, blândețea, grija, empatia, dăruirea. Este o muncă dificilă, dar și un dar imens. Iar Dumnezeu trimite oamenii potriviți, exact atunci când este cea mai mare nevoie de ei.”
Poate că nimic nu este întâmplător. Poate că fiecare om care alege să rămână aici, alege nu doar o meserie, ci un fel de a trăi. Un fel de a dărui speranță, zi de zi.
