Lupta Emiliei State cu boala a început în urmă cu 24 de ani. O luptă pe care a câștigat-o și pe care ne-a povestit-o senină și optimistă. A avut toate motivele să lupte: cei patru copii și cinci nepoți pe care i-a crescut și de care se bucură acum, la 66 de ani.

Când a aflat diagnosticul, s-a pierdut. Nu reușea nici măcar să se întoarcă acasă după ce ieșise din cabinetul medicului, luase tramvaiul în sensul opus. „Te întrebi: ‘De ce eu? De ce să mi se întâmple mie. Nu se poate așa ceva, eu nu am așa ceva’”, spune ea.

Un test Papanicolau pozitiv, urmat de alte investigații medicale și apoi vestea care a lovit-o în suflet: cancer de col uterin. „Atunci când doamna doctor m-a consultat, și-a dat seama și a chemat-o și pe asistentă. Atunci am înțeles că nu e totul în regulă. ‘Vrei să faci biopsia?’ m-a întrebat. ‘Da’ am zis. Eu tremuram toată. Am venit apoi să iau rezultatul și am luat-o și pe fata mea cea mică. Doamna doctor mi-a spus: ‘Stai jos!’ și mi-am dat seama. Inima a început să bată, mi s-au înmuiat picioarele”. Când a ajuns, în sfârșit, acasă, a început să plângă.

Să crezi cu tărie că te poți vindeca

Așa a început bătălia cu boala. „Am albit. Până atunci nu aveam părul alb, eram tânără” își amintește Emilia. „Apoi m-am consolat cu gândul că trebuie să merg mai departe. Doamna doctor mi-a spus: ‘Dacă te duci acum să faci operația asta, ai să scapi, să-ți crești nepoții, să mergi mai departe’”. Eu i-am spus că nu mă doare nimic. ‘Dacă vii când te doare și ți-e rău, atunci nu am ce să-ți mai fac’. M-am dus la policlinică, la Panduri, doamna doctor de acolo mi-a dat o adresă la Institutul Fundeni”.

Cu un optimism regăsit, Emilia State a început ședințele de radioterapie. Apoi a urmat operația și, la câteva luni, recidiva împotriva căreia a luptat cu ajutorul chimioterapiei. Toate acestea au durat în total un an.

Unul din băieți locuia în America și Emilia a încercat să-i ascundă totul. N-a aflat decât atunci când una din fiice a fost nevoită să-i spună pentru cine trebuia el să cumpere medicamentele care se găseau doar acolo, în State. El s-a urcat în avion și s-a întors repede în România, aducându-l și pe fiul lui de 3 luni. Emilia însă era atât de slăbită de tratament, că nici nu-l putea ține în brațe, nu-i putea face băiță, cum și-ar fi dorit.

Dar, încet, suferința a rămas în trecut și „viața a mers mai departe”. „După ce afli diagnosticul, trebuie să gândești, să ai optimism și să crezi cu tărie că te poți vindeca. Eu sunt o fire foarte veselă, foarte activă” povestește Emilia.

Acești 24 de ani au meritat

„După chimioterapie, am uitat de boală și de tot. M-am pensionat și am mers, din zi în zi, mai departe, cu copii, cu soț, cu nepoți… Rămâi cu unele urmări, dar acești 24 de ani au meritat” spune Emilia.

Emilia este acum internată pentru a doua oară în unitatea de îngrijire cu paturi a centrului HOSPICE din București, pentru tratamentul limfedemului. „N-am știut de HOSPICE Casa Speranței până în toamna anului 2015. Eram disperată că mi se umflase piciorul și trebuia să fac drenaj limfatic, iar fiica mea a găsit centrul pe internet. Oamenii s-au purtat impecabil cu mine, începând de la cei de la intrare și până la medici și asistente. Asta te ajută să capeți încredere, îți revine zâmbetul pe buze”, mărturisește ea. Pacienta îi îndeamnă pe ceilalți să meargă periodic la control, înainte de a fi prea târziu. „Totul, dacă este luat de la început, se poate rezolva”.

La masa mare din centrul de zi, Emilia îi molipsește cu buna ei dispoziție pe ceilalți pacienți. Spune glume, râde, în timp ce leagă un șnur alb-roșu de o floare-de-colț de hârtie, un mărțișor pregătit pentru clipa în care primăvara își va deschide porțile către lume. Ne roagă apoi să-i trimitem poza pe care i-am făcut-o, poza din care o femeie care a învins zâmbește plină de speranță.